În 2006, când Victoria avea 11 ani, ea a intrat treptat într-o comă profundă, care a prezentat iniţial simptome asemănătoare gripei.
Nu avea niciun control asupra braţelor, nu putea să înghită în mod corespunzător şi nu-şi putea găsi cuvintele potrivite când voia să vorbească.
Era ca şi cum cineva ar fi apăsat întrerupătorul de pe circuitul care îi controla creierul. Ea se stingea încet. Apoi, totul s-a întunecat.
Victoria şi-a petrecut aproape patru ani „captivă” în propriul corp.
Doctorii le-au explicat celor din familiei că fata intrase într-o stare vegetativă. Ea a fost hrănită printr-un tub pentru a putea fi menţinută în viaţă.
Părinţii ei au fost informaţi din timp că este foarte puţin probabil ca ea să se recupereze. „Am pierdut-o”, spunea mama ei, Jacqueline.
Ceea ce nimeni nu ştia era că Victoria îi putea auzi pe cei dragi atunci când se aflau lângă patul ei de spital.
La doi ani după ce a intrat în comă, tânăra a avut o încercare de a se trezi mental, dar nu-şi putea mişca nicio parte a corpului. Auzea conversaţii în jurul ei şi ar fi vrut să reacţioneze, dar trupul ei nu îi asculta comenzile. Victoria nu avea cum să le spună oamenilor ce se întâmplă cu ea.
În tot acest timp, medicii au descoperit cauzele neobişnuite care i-au provocat Victoriei inflamarea măduvei şi creierului: mielită transversală şi encefalomielită acută diseminată. A auzit doctorii spunând familiei că va rămâne într-o stare vegetativă pentru tot restul vieţii.
„Dar părinţii mei au crezut în mine. Ei au amenajat o cameră de spital în casa noastră din New Hampshire şi au avut grijă de mine. Fraţii mei mi-au vorbit şi m-au ţinut la curent cu ce se întâmplă în afara camerei mele. M-au încurajat să lupt şi să devin mai puternică. Ei nu ştiau că îi pot auzi” – a declarat Victoria, pentru ESPN.
În 2010, în mod miraculos Victoria a ieşit complet din starea vegetativă.
Primele semne pozitive au apărut în Decembrie 2009, când a reuşit să vorbească cu mama ei. Din acel moment a început treptat să-şi revină la viaţă. Ea a reuşit să mişte mai întâi un deget, apoi a făcut progrese, mişcându-şi mâinile. În cele din urmă, a reuşit să poată rosti chiar cuvinte, iar cuvintele au devenit apoi propoziţii.
A început să mănânce de una singură, apoi a putut savura prima friptură din ultimii patru ani. Victoria a reuşit să ţină singură primul telefon mobil şi a învăţat ce înseamnă să „dai Like” cuiva pe Facebook.
Dar în ciuda îmbunătăţirilor incredibile, era un lucru pe care nu-l putea face: acela de a-şi mişca picioarele. Victoriei i s-a spus că inflamarea creierului şi măduvei i-au provocat daune permanente şi că va rămâne paralizată de la talie în jos pentru totdeauna. Fiecare specialist la care a fost i-a dat acelaşi verdict: „Trebuie să te obişnuieşti să trăieşti într-un scaun cu rotile”. Dar Victoria avea o putere şi o voinţă uriaşă şi nu era dispusă să renunţe. S-a luptat pentru a depăşi imposibilul.
Când doctorii i-au spus că nu va mai merge niciodată, ea a refuzat să îi creadă. Ştia că nu era destinată să-şi petreacă întreaga viaţă într-un scaun. În ciuda atitudinii sale de învingătoare, Victoriei i-a fost dificil să facă vreun progres pe acest front. Când s-a întors la liceu într-un scaun cu rotile, a fost hărţuită pentru asta de unii colegi. Ea aştepta cu nerăbdare să se întoarcă la şcoală, dar după prima zi petrecută acolo, ea a renunţat la acest gând. Victoria s-a întors acasă cu inima frântă şi cu lacrimi în ochi. În acea zi, părinţii ei i-au promis că vor face orice pentru a o ajuta să-şi recapete încrederea de a merge din nou pe propriile picioare.
Ei şi-au ţinut promisiunea şi nu şi-au pierdut niciodată speranţa. Un citat special a caracterizat lupta ei în tot acest timp: „Optimismul este credinţa care duce spre realizare. Nimic nu se poate face fără speranţă şi încredere.”
În cele din urmă, în viaţa Victoriei a venit un moment de cotitură care avea să schimbe totul. Deoarece îşi petrecuse copilăria lângă un lac şi a învăţat să înoate de la o vârstă fragedă, Victoria nu era străină de apă. Mai mult de atât, în jurul vârstei de 10 ani ea s-a alăturat unei echipei de înot şi a participat la câteva concursuri de nataţie.
În timpul perioadei de recuperare, Victoria credea că nu va mai putea înota niciodată. Avea convingerea că acest lucru este imposibil de realizat fără a-şi folosi picioarele. Dar fraţii ei erau de altă părere. În anul 2010, au aruncat-o în piscina familiei. A fost speriată la început, dar acesta a fost impulsul de care avea nevoie.
În timp ce înota, Victoria era liberă şi, spre surprinderea ei, a rămas o înotătoare puternică. Mai mult, apa nu i-a oferit doar libertate, ci şi încredere.
În vara anului 2012, la vârsta de 17 ani, Victoria a făcut parte din echipa americană care a concurat în cadrul Jocurilor Paralimpice de la Londra. A venit acasă cu trei medalii de argint şi una aur la proba de 100 m liber. Ea a stabilit, de asemenea, un nou record mondial în cadrul ultimului eveniment.
Când s-a întors acasă de la Londra, o mare parte din lume ştia deja cine este. Victoria a fost invitată să vorbească în calitate de lector, iar oamenii au început să o recunoască pe stradă sau în magazine.
A început să-şi spună povestea reporterilor de televiziune şi revistelor; ea a devenit o sursă de inspiraţie pentru milioane de oameni din întreaga lume.
Totuşi exista un lucru care încă o deranja: scaunul cu rotile. În 2013, Victoria s-a mutat la San Diego pentru a participa la programul Project Walk, care îi ajută pe cei paralizaţi să stea din nou pe propriile picioare.
„Mama şi cu mine ne-am mutat temporar la San Diego, ca să mă antrenez în fiecare zi. Mi-am dat seama că acesta era locul care m-ar putea ajuta, dar nu am vrut să trăim la sute de km distanţă de fraţii mei şi de tata. Deci, pentru a-mi respecta dorinţa, familia mea a decis să deschidă prima franciză Project Walk de pe Coasta de Est. În acest fel, puteam să mă antrenez în fiecare zi şi să-mi pot atinge obiectivul, în timp ce alţii din oraşul meu natal aveau şansa să-şi recapete speranţa de care aveau nevoie”, spune Victoria.
Specialiştii de la spital erau încă sceptici faţă de capacitatea Victoriei de a putea merge. Un doctor le-a spus părinţilor că nu şi-ar „ipoteca casa pentru asta”. Familia ei a răspuns făcând exact acest lucru, astfel încât să-şi poată permite să deschidă un nou Project Walk în Boston.
Pe data de 11 noiembrie 2015, Victoria a reuşit să facă câţiva paşi mici.
Deşi picioarele ei au fost declarate de mai mulţi medici ca fiind incapabile să mai păşească vreodată, Victoria s-a ridicat în fiecare zi şi s-a antrenat ore la rând pentru a-şi atinge scopul. Şi nu a trecut mult până când munca şi voinţa ei să-şi arate roadele. A început să poată merge cu ajutorul unui cadru şi a cârjelor.
Cinci luni mai târziu, pe 3 martie 2016, ea a scăpat complet de cârje şi a pus un picior în faţa celuilalt în mod independent. Nu s-a mai oprit de atunci.
„Nu pot spune că fiecare zi este perfectă. Să pot merge reprezintă o provocare şi încă am o deficienţă semnificativă în acest sens. Port orteze pentru picioare, urmez un program de antrenament de două până la trei ore pe zi şi am scaunul sau cârjele pregătite să mă ajute pentru momentele în care picioarele îmi par paralizate. Dar lupta mea este acum mai puţin evidentă”, explică ea.
Numai antrenorul ei şi persoanele apropiate din familie cunosc adevărata amploare a problemelor şi efortul necesar pentru ca ea să progreseze în fiecare zi.
„Dar totul a meritat. Au trecut 10 ani de când am fost în stare să privesc pe cineva în ochi, în loc să mă uit la dosul tuturor, cât e ziua de lungă.”, a mai adăugat Victoria.
Când Victoria s-a ridicat pentru prima oară din scaunul cu rotile, nu avea nicio idee despre cum vor reacționa oamenii când o vor vedea.
Astăzi, Victoria şi-a găsit noua identitate după o călătorie tumultoasă de 10 ani. Ea este o înotătoare medaliată cu aur la concursurile paralimpice, realizatoare de programe pentru canalul sportiv ESPN şi mai presus de toate, o supravieţuitoare.
Victoria este adesea văzută ca un „miracol care vorbeşte şi merge” şi ca o sursă de inspiraţie pentru toţi. Cu toate acestea, ea doreşte mereu să sublinieze un aspect foarte important:
„Nu am făcut acest lucru de una singură şi le sunt recunoscătoare tuturor celor care m-au ajutat până acum. În fiecare zi, devin mult mai împăcată cu noua mea viaţă. Credeam că făcând aceşti câţiva paşi pe data de 3 martie va fi punctul final. Dar, cu siguranţă, acela a fost doar începutul.”
Ce parcurs incredibil pentru această femeie puternică, curajoasă şi plină de inspiraţie!
Puţinul pe care îl putem face este să împărtăşim povestea ei, astfel încât toţi prietenii şi familia noastră să aibă şansa de a fi inspiraţi de lupta ei!
„Optimismul este credinţa care duce spre realizare. Nimic nu se poate face fără speranţă şi încredere.”
Îţi dorim mult noroc în viitor, Victoria! Distribuiţi povestea ei!
Ţi-a plăcut acest articol?
