Când a văzut acea arătare mică în faţa casei ei, Edith a fost foarte încântată; era ceva pe care trebuia să protejeze cu orice preţ. Ea i-a pus numele David şi, împreună cu soţul ei, l-au crescut ca pe propriul lor fiu. David a crescut fericit într-o familie iubitoare fără să ştie că a fost adoptat.
La 12 ani, a început să aibă îndoieli cu privire la locul de unde provine cu adevărat, deoarece colegii lui de clasă îl batjocoreau din cauza culorii atât de diferite a pielii lui. Ei tot susţineau că a fost adoptat; David s-a dus la mama lui şi a întrebat-o dacă este adevărat. Edith i-a spus jumătate de adevăr: că îl adoptase din spital. Povestea despre cum l-a găsit în mod miraculos în faţa uşii de la intrare a ieşit la iveală mulţi ani mai târziu, pe când David avea 24 de ani.
David nu a simţit niciodată ranchiună pentru că nu a ştiut de la bun început că a fost adoptat şi a mulţumit mereu familiei sale. Mama şi tatăl lui, care s-a stins din nefericire de câţiva ani, au fost îngerii săi păzitori şi îi mulţumeşte în fiecare zi mamei pentru dragostea primită şi grija purtată atâta timp.
„Sunt ceea ce sunt datorită părinţilor mei”, a spus David, recunoscător. Acum, că tatăl său a părăsit această lume, David vrea să-i întoarcă „favoarea” mamei sale, nelăsând-o singură. Aceasta este dragostea adevărată care uneşte copiii de părinţii lor.
Ţi-a plăcut acest articol?
