Când Hoelter a ajuns în dreptul unui pod, a auzit un zgomot ciudat. S-a oprit să asculte cu atenţie şi l-a putut auzi din nou. Era cel mai trist şi dezolant geamăt la care fusese martor vreodată.
„Mă uitam spre apă şi spre mal, dar nu vedeam nimic, totuşi acolo era ceva”, mărturiseşte bărbatul. „Am coborât lângă pod, apoi m-am întors şi am privit în jur.”
Sunetele răzbăteau din întunericul de sub pod. Hotărât să-şi ofere ajutorul, Hoelter s-a târât în genunchi pe marginea apei, fără să aibă nicio idee în legătură cu ce ar putea găsi. Tot ce ştia era că cineva avea mare nevoie de el.
„Am aprins lanterna pentru că port mereu o sursă de lumină cu mine”, spune Hoelter. „Am ajuns în capătul celălalt şi în cele din urmă l-am văzut!”
Acolo, un câine mic, cu ochii aţintiţi spre Hoelter, tremura de frică. Dar bărbatului nu i-a venit să creadă ce a observat câteva clipe mai târziu: botul căţelului era legat cu bandă adezivă.
„Am exclamat ‘O, Doamne!’”, îşi aminteşte Hoelter.
Hoelter ştia că trebuie să acţioneze deîndată. Spitalul de animale Griffith nu era departe şi spera că încă era deschis.
„L-am ridicat de acolo şi l-am băgat în sacou, m-am târât înapoi şi am plecat de urgenţă spre clinica veterinară”, povesteşte el.
Iar momentul în care Hoelter a intrat pe uşă clinicii ţinând căţelul în braţe, este ceva ce Lori Kovacich, directoarea Griffith Animal Hospital, nu va uita niciodată.
„M-am ridicat de pe scaun şi am ieşit în hol, ca să-l preiau”, a declarat Kovacich pentru The Dodo.
Şocată, Kovacich a luat căţelul şi s-a grăbit să revină în cabinet. S-a mişcat atât de repede încât nici nu i-a notat numele lui Hoelter şi numărul lui de telefon.
Fericit că patrupedul era pe mâini bune, Hoelter s-a întors către destinaţia iniţială, magazinul local.
Personalul clinicii a început imediat să-l investigheze pe micul căţel. Era epuizat şi pielea îi era grav afectată. Au estimat că botul îi era legat cu acea bandă de zile bune.
Echipa medicală a îndepărtat banda adezivă, i-a administrat antibiotice şi l-a uns cu unguent pentru pui de aproximativ patru luni. Apoi l-au învelit şi l-au lăsat să se odihnească în compania unui ursuleţ de pluş.
Echipa a descoperit ulterior că puiul avea şi un picior rupt, care necesita o intervenţie chirurgicală. Au ajuns la concluzia că cineva l-a aruncat de pe pod, iar puiul a căzut pe malul de pământ.
Profund mâhnită de starea de sănătate a căţelului, Kovacich a scris un mesaj pe pagina de Facebook a spitalului de animale: „În cei 30 de ani de muncă, n-am crezut niciodată că voi vedea aşa ceva… în viaţa reală”.
Postarea ei a atras atenţia mai multor localnici, ajungând şi la Mary Witting. Ea şi soţul ei, Doug, sunt clienţi vechi ai clinicii veterinare.
Cuplul şi-a pierdut recent câinele iubit şi au promis că nu vor mai adopta altul prea curând – până când au citit despre povestea tristă a căţelului.
„Mi-am spus: ‘Acest căţel drăgălaş are nevoie de mine. Pot să-i ofer 24 de ore de dragoste pe zi şi am nevoie de el’”, mărturiseşte Witting.
Familia Witting a venit să-l întâlnească şi imediat a decis să-l adopte. L-au numit Louie.
În timp ce Kovacich şi familia Witting erau entuziasmaţi de viitorul lui Louie, omul care îl salvase rămânea în continuare un mister. Kovacich se învinovăţea pentru că în acea seară nu îi ceruse numărul de telefon.
Apoi, situaţia a luat o turnură neaşteptată: nepoata lui Hoelter a văzut pe Facebook postarea despre Louie şi a făcut tot posibilul să-i facă pe toţi să se cunoască.
În ziua mult aşteptatei întâlniri, cel mai vesel şi plin de viaţă s-a dovedit a fi tocmai Louie, care şi-a recunoscut imediat salvatorul.
„Am fost extrem de impresionat pentru că nu credeam că îşi mai aduce aminte de mine”, a spus Hoelter. „Personalul l-a pus jos şi el a alergat direct spre mine”.
Louie a sărit în braţele lui Hoelter, arătându-şi recunoştinţa şi copleşindu-l cu o mulţime de sărutări.
Hoelter s-a arătat extrem de încântat pentru că de acum încolo Louie va avea un cămin definitiv şi o familie care să-l iubească.
Dar aspectul care încă îl măcina pe Hoelter era legat de ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă în loc să meargă pe jos, s-ar fi dus la magazin cu maşina în acea noapte – el nu ar fi auzit niciodată plânsetele lui Louie după ajutor.
Este recunoscător, de asemenea, clinicii de animale care era încă deschisă când a sosit şi personalului dispus să ajute. Astrele păreau să se alinieze.
„Toate aceste lucruri mă fac să cred că Dumnezeu are un scop pentru noi toţi. Fiecare dintre noi are chemarea sa”, a mai spus Hoelter, completând: „Ar trebui să merg mai des pe jos, dar nu sunt sigur dacă aş mai suporta să găsesc alţi câini sub pod.” – a conlcuzionat el.
Ţi-a plăcut acest articol?